luni, 25 iulie 2016

Fiecare copil înseamnă emoţie şi luptă

Asemeni lor, noi toţi ar trebui să fim aripile cu care aceşti copii învaţă să zboare. Trăim lângă ei, în siguranţa traiului nostru comun, ne ridicăodraslele pe braţe spre soare, le veghem somnul şi copilăria, bucurându-ne de zâmbetele lor, de primii paşi, de inteligenţa cu care încep să înţeleagă lumea, de jocurile şi chiar de năzbâtiile lor. Şi ni se pare firesc să fie aşa. Trăiesc printre noi, încercând zilnic să micşoreze distanţele între visuri şi certitudini, să se integreze în comunităţile din care sunt parte şi-n lumea întreagă. Pentru ei, un pas, o mână întinsă, o lacrimă, un cuvânt, un gând, o clipă de independenţă, sunt adevăratele victorii...

http://interesargesean.ro/index.php/social/11732-la-centrul-marina-103-copii-lupta-cu-viata

Oana Dinu - Interes Argeşean, 25 iulie 2016

miercuri, 4 mai 2016

Fluture-n pumn


Eu încă mă despart de tine
În fiecare zi,
Trăindu-mă lent,
Să te pot asimila aşa,
Vinovat şi banal,
În marş agonic spre
Fericiri de duzină
În care te zbaţi
Ca un fluture năduşit
De strânsoarea pumnului. 
În fiecare zi
Mă despart de tine
Ca de un suflet
Smuls din trupul lui,
Învinsă dinadins
De mine însămi,
Înaintea ta!

luni, 25 aprilie 2016

aroganță la picioarele tale

în starea mea de veghe
duioasele tale convulsii
fac risipă de nervi

strâng în pumni istovită
zbuciumul ploaia
toamna ta de patimi

dorința mea slută
îndură cu mine
sarcasmul îngerilor

îmi dai târcoale
adulmecând prudent
cedarea mea

aclam mântuirea
prin nimicnicia rugii
la picioarele tale

miercuri, 6 aprilie 2016

Douăzecişinouă

Copilăria mea
Se vindecă de mine
Cu blândeţe,
Mă mângâie îngerii,
Mamă, 
Prin mâinile tale,
De douăzecişinouă de ani!


joi, 31 martie 2016

Nu doar mâinile, doamnă dragă, i-aş fi spus. Nu doar mâinile...

Sursa: HotNews
La marginea Bucureştiilor, noaptea în noi era trează, veghindu-ne spovedaniile, rugile, regretele. Am ajuns cu un taxi. Şoferul, nedumerit, m-a întrebat de trei ori dacă sunt sigură că-i adresa la care voiam să ajung şi dacă vreau să rămân la orele acelea târzii în singurătatea mahalalelor. Sunt sigură, i-am zis. Mai sigură că nu mă pot lepăda, nici de trei ori, nici de o mie de ori, de soarta lui, n-am fost niciodată, mi-am spus în gând. Ai lui erau şi ai mei, prin grija dragostei ce i-o purtam. Ştiam că pot înfrunta nu numai zorii acelei zile, ci lumea întreagă. "Ai mâinile atât de reci, nu e bine!" mi-a spus, în timp ce mă mângâia. Nu doar mâinile, doamna dragă, i-aş fi spus. Nu doar mâinile. Mă uimea tăria ei. Îndura demn condiţia atroce a mamei lângă trupul neînsufleţit al copilului ei şi găsea puterea să se îngrijoreze pentru mine. Mă copleşea atâta încredere. Nu mai ştiu dacă ne mai văzuserăm o dată sau era pentru prima oară, dar între noi se crease grabnic o legătură pe viaţă. Semănam. Focul zodiei noastre ne pârjolise amândurora sufletul şi aşteptările. În tăceri semănam poate cel mai bine. Printre resturi de toamnă, în umbra mestecenilor, deznădejdea ni se rezemase de tâmple. Am îmbrăţişat-o din nou la plecare şi nu ne-am mai revăzut. La telefon, mă-ntâmpina mereu cordial, poftindu-mă în lumea ei. "Are cine să mă ajute, dar, sigur c-aş prefera să vii tu", mi-a mărturisit. 31 august. N-am ajuns la timp. Cicatricea plecărilor definitive nu se închide niciodată...