„Ştii care e chestia cea mai frumoasă şi liniştitoare? Că-n viaţă, exact când îţi vine să spui că nu mai e nicio şansă, se întâmplă pe dos!” mi-a spus când abia ne cunoscuserăm. Pe dos a fost şi iubirea noastră. În dos şi pe dos. El a tot avut şanse. Şi le-a folosit pe toate, fără ezitare. Eu am profitat doar de şansa de-a lăsa în urmă totul.
„Du-te vino” mi-a strigat atunci când mă pregăteam să-i lipsesc câteva zile. Un „du-te vino” pe care-l ştiam deja şi care devenise obositor de contradictoriu, nicidecum liniştitor şi frumos, cum voia el să creadă. Am ales numai „du-te” şi m-am dus. El continuă să îl folosească, neoficial, pe „vino”. Îl aud şi eu uneori. Uneori îl ignor.
„Cu tine mă simt mai bun!” mi-a dezvăluit după ce stârnise furtunile să se adape din seva intimității noastre, până la ultima lacrimă a nopților în care nădăjduiam că se va întoarce acasă înainte ca orizonturile să se prăbușească în vâltoarea energiilor grave.
„Te vedeam peste tot” mi-a mărturisit între două mângâieri cu iz înțepător și mult prea persistent pentru clipele ce se voiau ascunse în dosul realității. Încerca să umple cu lăcomie tăceri și distanțe pe care nu pariase să le obțină atât de ușor. Credea că strategiile lui bine ticluite mă alungaseră. Dar eu renunțasem deja, din noaptea când se întorsese acasă cu un miros cunoscut, de trecut proaspăt răscolit.
