 |
Acolo, în curburile perfecte ale lacului, de unde au urmărit împreună zborurile înalte ale pescăruşilor, la apus, s-a întors să-şi amintească de el. Acolo unde chipul lui, umbrit de dansul mlădios al bătrânelor sălcii şi de frământările sufleteşti, pe care i le mărturisea pentru prima oară, n-a fost vreodată mai frumos. Dincolo de dumbrava minunată pe care el o crease numai pentru ea, se simţea descumpănită.
Grija pe care i-o purta îi dădea sens, ar fi vrut, de dragul lui, să se ferească de intemperiile depărtărilor lor. Obişnuia să-i povestească tot. Iar el o adora, deşi nu i-a spus vreodată că o iubeşte. Lângă el a învăţat să iubească înălţimile. Şi-a mers, ţindându-l de mână, spre crestele de smarald...
