La 30 de ani femeia se schimbă. Nu vârsta o schimbă, ci viața. Apare, de nu ştiu unde, siguranța unui trecut. Lasă în urmă ceva. Poate n-a făcut case, copii şi nici nu a sădit pomi, dar a construit relații şi a zidit armuri în jurul lor, a vegheat nopțile, visurile şi durerile bărbatului ei, a sădit iubire în fiecare suflet prin care a trecut. Lasă tot şi se lasă în urmă pe ea însăşi. Începe să trăiască, să se construiască, de data asta doar pentru ea. Suficient de matură pentru orice decizie, suficient de copilă pentru orice nebunie. O femeie la 30 de ani este pregătită pentru orice.

Nimic pe lume mai sfânt,

Singurul în iubire, în gând, 

Viață mi-ai dat, binecuvântare,

Îngerul meu, scut,

Neuitare!

Din tragicul lumii avânt

În brațele tale 

Am fost femeie

Și am devenit cuvânt

Rostit de buze

În aduceri aminte

Am avut nesăbuința să fiu atât de mult pentru tine, încât am rămas prea puțin pentru mine

Îmi aud lacrimile cum se ciocnesc de golul sufletului, atât de liniște este în lipsa ta. Simt sub tălpi răcoarea nopții, impregnată în treptele pe care te aștept. Ai anulat, rând pe rând, toate momentele în care ne-am aparținut. Nimic nu a fost autentic, al nostru. Doar repetiții bolnave. Știu, am avut nesăbuința să fiu atât de mult pentru tine, încât am rămas prea puțin pentru mine.

Abia

Abia plecase când am ajuns,
Abia ajunsesem când ai vrut să plec,
Abia plecam când a venit
Sau încă nu eram plecată,
Abia uitasem că am fost când,
Abia ai înţeles că nu mai sunt.

Clipa se-ndoaie, măruntă,
În potopul disperat al nervilor
Ce-şi întind rădăcinile
În marea şi inepuizabila
Amorțire a sufletului,
În care tu ai rămas ultima suflare a trecutului,
Ca o zvâcnire al unui final
Pe care l-ai călcat în picioare.

DA, NU

Toamna-mi iscodește amintirea
O frunză se așază pe urma
Vechilor răni. E o stare civilă
De bucurii, ezitări și păcate
În primării se aud imnuri
Și toate încep cu un DA
Eu îți spun NU 
Și tot ce mai pot face
E să te așez într-o carte
Și-n loc de autor
Să semnezi tu peste 
Toată nefericirea din ea.

Noaptea dintre noi și noi

Ani în șir am râvnit după începuturi. Confecționam etape, țeseam amănunte și sufletul meu se avânta să creadă în zvâcniri magice, menite să spulbere nepotrivirile, amărăciunile, muțenia neantului. Făceam risipă de clipe și de visuri pe care le aruncam într-un colț al neputinței și cedam rătăcirilor toată vlaga existenței mele. Bucuria și sensul durau o clipă, doar atât. Convențiile cu mine însămi ajungeau din nou să mă doară, sub lumina artificiilor ce defineau zumzetul nopții dintre ani. Când mă pregăteam să cred că nu mă mai entuziasmează începuturile, am înțeles că viața mea se schimbase. Am realizat că nu ne trebuie un gong salvator care să ne dea voie să aspirăm la mai mult. Clipa conține toată forța și curajul schimbărilor de care avem nevoie. Și miracolul este că se poate întâmpla oricând. Nimic nu vine de la sine dacă noi nu suntem acolo să acționăm. Iar capacitatea de a alege e un dar neprețuit al fiecăruia. La mulți ani!

geneză forţată

m-ai rupt din tine
cum se rupe o frunză
din trupul toamnei
în adierea morţii
m-am ofilit
între palmele tale
între aşteptările tale
între suferinţele tale
între remuşcările tale
între iubirile tale
între realităţile tale
între dorurile tale
între incertitudinile tale
între chemările tale
între minciunile tale
între crezurile tale
între slăbiciunile tale
între plecările lor.
sunt tot ceea ce ating
în zborul meu inegal
trecătorii mă privesc pe furiş
mă ocolesc
sau mă poartă pe tălpile lor
câţiva paşi mai încolo
eroziunile mă înhaţă
foşneşc în veşnicii
şi mă nasc arbore.

Final

Eu știu, e încă devreme
Să mă regreți, încă mai este
Frunza toamnei atârnată
De trup, dar eu te știu, deliberezi
Ascuns și egoist finalul.
N-ai să mă plângi, dar jalea ta
Va fi șoptită de înfrigurarea că sunt
Atât de aproape, ca o iluzie
Pe care nu o poți atinge niciodată.

Fluture-n pumn

Eu încă mă despart de tine
În fiecare zi,
Trăindu-mă lent,
Să te pot asimila așa,
Vinovat și banal,
În marș agonic spre
Fericiri de duzină
În care te zbați
Ca un fluture nădușit
De strânsoarea pumnului.
În fiecare zi
Mă despart de tine
Ca de un suflet
Smuls din trupul lui,
Învinsă dinadins
De mine însămi,
Înaintea ta.

aroganță la picioarele tale

în starea mea de veghe
duioasele tale convulsii
fac risipă de nervi

strâng în pumni istovită
zbuciumul ploaia
toamna ta de patimi

dorința mea slută
îndură cu mine
sarcasmul îngerilor

îmi dai târcoale
adulmecând prudent
cedarea mea

aclam mântuirea
prin nimicnicia rugii
la picioarele tale

Douăzecişinouă

Copilăria mea
Se vindecă de mine
Cu blândeţe,
Mă mângâie îngerii,
Mamă, 
Prin mâinile tale,
De douăzecişinouă de ani!

Fluture ciung

îți legăn în palme 
dorurile,
dragoste,
şi sorb din potirul
trandafirilor
viața, simt zorii
respirându-mi
pe buze, sărut 
cu goliciunea
trupului pământul,
privesc către ceruri,
dar în ochi mi se zbate
un fluture ciung.

Dialoguri (ne)rafinate

„Ştii care e chestia cea mai frumoasă şi liniştitoare? Că-n viaţă, exact când îţi vine să spui că nu mai e nicio şansă, se întâmplă pe dos!” mi-a spus când abia ne cunoscuserăm. Pe dos a fost şi iubirea noastră. În dos şi pe dos. El a tot avut şanse. Şi le-a folosit pe toate, fără ezitare. Eu am profitat doar de şansa de-a lăsa în urmă totul. 

„Du-te vino” mi-a strigat atunci când mă pregăteam să-i lipsesc câteva zile. Un „du-te vino” pe care-l ştiam deja şi care devenise obositor de contradictoriu, nicidecum liniştitor şi frumos, cum voia el să creadă. Am ales numai „du-te” şi m-am dus. El continuă să îl folosească, neoficial, pe „vino”. Îl aud şi eu uneori. Uneori îl ignor.

„Cu tine mă simt mai bun!” mi-a dezvăluit după ce stârnise furtunile să se adape din seva intimității noastre, până la ultima lacrimă a nopților în care nădăjduiam că se va întoarce acasă înainte ca orizonturile să se prăbușească în vâltoarea energiilor grave.

„Te vedeam peste tot” mi-a mărturisit între două mângâieri cu iz înțepător și mult prea persistent pentru clipele ce se voiau ascunse în dosul realității. Încerca să umple cu lăcomie tăceri și distanțe pe care nu pariase să le obțină atât de ușor. Credea că strategiile lui bine ticluite mă alungaseră. Dar eu renunțasem deja, din noaptea când se întorsese acasă cu un miros cunoscut, de trecut proaspăt răscolit.

De prea puține ori am cedat clipelor firescul din mine...

De când am plecat şi furtunile nu mai pot lovi nimic din ce-i al nostru, nu-mi mai e teamă de ele. Se arcuiesc în zbor petalele de trandafir. 
Noaptea înghite mărginirile eului. Sunt liberă. Sub tălpi îmi scrâşnesc pietrele mărunte ale cărărilor de munte, urmate de zgomotul prăvălirilor în hău. De prea puţine ori am cedat clipelor firescul din mine. 
Nu ştiu de ce am ales să mă jupoi până la os de tot ce eram de fapt. La cumpăna diagnosticelor absurde, clovnii s-au dus să se culce. 
Când mi-ai sărutat mâna, acolo, pe peronul umbrit de deşertăciunile lumii, ţi-ai pecetluit pe buze cea mai frumoasă parte din mine. Seninul verii de la amiază albise...

Iluzii în picaj

Ca pe-un copil risipitor de fericiri m-ai fi iubit,
Ştiu, mi-ai fi spus să nu fiu supărată pe singurătate,
s-o las să-mi îngâne tristeţile pentru că tu,
de oriunde, ai să mă aperi de trosnetul cerurilor
şi din intemperiile depărtărilor noastre, 
ai să răvăşeşti calendarele, să poţi sfărâma nepotrivirile, 
să poţi anula definitiv rătăcirile. C-ai să scuturi dicţionarele, 
să se răstoarne sensurile şi n-ai să mai consumi 
impulsurile victorioase ale vieţii pe năluci. 
Că ţi s-au zvântat rănile şi aşteptările şi năzuinţele.
Aşa mi-ai fi şoptit, că încrederea e pilonul
făurit din os de înger blând al oricărui drum în doi.
Şi-apoi, că ne vom iubi lacom, mi-ai fi promis,
ca flămânzii care împart ultimul colţ de pâine
şi că tu, prelungirea fiinţei mele în afară,
ai să opreşti zborurile pocite de vânturile
ce şuieră ca un lup hăituit. 

Vacarm final

Ai noștri se tot sting dezordonat,
vacarm al cuielor bătute-n lemne, 
părinţi ce-şi plâng copilul îngropat, 
prăpăd al despărţirilor nedemne.

Genunchii ni se-ndoaie-n Evanghelii 
în care credem greu, cuviincios, 
în umbra lumânării cresc camelii, 
un corb se-azvârle-n zboruri până jos. 

În rest de timp păgân mai derapează 
iubiri captive-n suflete de mim, 
și zbuciumul fatal e la amiază, 
văpăi, orbite, demonul infim.

Pentru că oricât ai aştepta, vei fi doar cealaltă

Şi totuşi se întâmplă. Nu oricum, dar cu oricine. Nu şi dacă ajunge la tine când abia se desprinde din altă iubire. Nu când sufletul lui e burduşit cu regrete. Nici măcar atunci când mai poate recupera frânturi de fericire din hăul memoriei. Pentru că oricât ai aştepta, vei fi doar cealaltă. Minunată, dar nu ca ea. Doar disponibilă. Se va lepăda de tine. Iar şi iar. Chiar şi atunci când i se vor zvânta rănile. Şi aşteptările. Şi năzuinţele. Te va alinta uneori. Si va lipsi adesea. Vei şti că înţelesurile îngenunchează în faţa incertitudinilor. Şi vor fi multe...

Trecătorul

Acolo, în curburile perfecte ale lacului, de unde au urmărit împreună zborurile înalte ale pescăruşilor, la apus, s-a întors să-şi amintească de el. Acolo unde chipul lui, umbrit de dansul mlădios al bătrânelor sălcii şi de frământările sufleteşti, pe care i le mărturisea pentru prima oară, n-a fost vreodată mai frumos. Dincolo de dumbrava minunată pe care el o crease numai pentru ea, se simţea descumpănită. 
Grija pe care i-o purta îi dădea sens, ar fi vrut, de dragul lui, să se ferească de intemperiile depărtărilor lor. Obişnuia să-i povestească tot. Iar el o adora, deşi nu i-a spus vreodată că o iubeşte. Lângă el a învăţat să iubească înălţimile. Şi-a mers, ţindându-l de mână, spre crestele de smarald...