geneză forţată

m-ai rupt din tine
cum se rupe o frunză
din trupul toamnei
în adierea morţii
m-am ofilit
între palmele tale
între aşteptările tale
între suferinţele tale
între remuşcările tale
între iubirile tale
între realităţile tale
între dorurile tale
între incertitudinile tale
între chemările tale
între minciunile tale
între crezurile tale
între slăbiciunile tale
între plecările lor.
sunt tot ceea ce ating
în zborul meu inegal
trecătorii mă privesc pe furiş
mă ocolesc
sau mă poartă pe tălpile lor
câţiva paşi mai încolo
eroziunile mă înhaţă
foşneşc în veşnicii
şi mă nasc arbore.

Final

Eu știu, e încă devreme
Să mă regreți, încă mai este
Frunza toamnei atârnată
De trup, dar eu te știu, deliberezi
Ascuns și egoist finalul.
N-ai să mă plângi, dar jalea ta
Va fi șoptită de înfrigurarea că sunt
Atât de aproape, ca o iluzie
Pe care nu o poți atinge niciodată.

Fluture-n pumn

Eu încă mă despart de tine
În fiecare zi,
Trăindu-mă lent,
Să te pot asimila așa,
Vinovat și banal,
În marș agonic spre
Fericiri de duzină
În care te zbați
Ca un fluture nădușit
De strânsoarea pumnului.
În fiecare zi
Mă despart de tine
Ca de un suflet
Smuls din trupul lui,
Învinsă dinadins
De mine însămi,
Înaintea ta.

aroganță la picioarele tale

în starea mea de veghe
duioasele tale convulsii
fac risipă de nervi

strâng în pumni istovită
zbuciumul ploaia
toamna ta de patimi

dorința mea slută
îndură cu mine
sarcasmul îngerilor

îmi dai târcoale
adulmecând prudent
cedarea mea

aclam mântuirea
prin nimicnicia rugii
la picioarele tale

Douăzecişinouă

Copilăria mea
Se vindecă de mine
Cu blândeţe,
Mă mângâie îngerii,
Mamă, 
Prin mâinile tale,
De douăzecişinouă de ani!

Fluture ciung

îți legăn în palme 
dorurile,
dragoste,
şi sorb din potirul
trandafirilor
viața, simt zorii
respirându-mi
pe buze, sărut 
cu goliciunea
trupului pământul,
privesc către ceruri,
dar în ochi mi se zbate
un fluture ciung.

Dialoguri (ne)rafinate

„Ştii care e chestia cea mai frumoasă şi liniştitoare? Că-n viaţă, exact când îţi vine să spui că nu mai e nicio şansă, se întâmplă pe dos!” mi-a spus când abia ne cunoscuserăm. Pe dos a fost şi iubirea noastră. În dos şi pe dos. El a tot avut şanse. Şi le-a folosit pe toate, fără ezitare. Eu am profitat doar de şansa de-a lăsa în urmă totul. 

„Du-te vino” mi-a strigat atunci când mă pregăteam să-i lipsesc câteva zile. Un „du-te vino” pe care-l ştiam deja şi care devenise obositor de contradictoriu, nicidecum liniştitor şi frumos, cum voia el să creadă. Am ales numai „du-te” şi m-am dus. El continuă să îl folosească, neoficial, pe „vino”. Îl aud şi eu uneori. Uneori îl ignor.

„Cu tine mă simt mai bun!” mi-a dezvăluit după ce stârnise furtunile să se adape din seva intimității noastre, până la ultima lacrimă a nopților în care nădăjduiam că se va întoarce acasă înainte ca orizonturile să se prăbușească în vâltoarea energiilor grave.

„Te vedeam peste tot” mi-a mărturisit între două mângâieri cu iz înțepător și mult prea persistent pentru clipele ce se voiau ascunse în dosul realității. Încerca să umple cu lăcomie tăceri și distanțe pe care nu pariase să le obțină atât de ușor. Credea că strategiile lui bine ticluite mă alungaseră. Dar eu renunțasem deja, din noaptea când se întorsese acasă cu un miros cunoscut, de trecut proaspăt răscolit.