Fluture ciung

îți legăn în palme 
dorurile,
dragoste,
şi sorb din potirul
trandafirilor
viața, simt zorii
respirându-mi
pe buze, sărut 
cu goliciunea
trupului pământul,
privesc către ceruri,
dar în ochi mi se zbate
un fluture ciung.

Dialoguri (ne)rafinate

„Ştii care e chestia cea mai frumoasă şi liniştitoare? Că-n viaţă, exact când îţi vine să spui că nu mai e nicio şansă, se întâmplă pe dos!” mi-a spus când abia ne cunoscuserăm. Pe dos a fost şi iubirea noastră. În dos şi pe dos. El a tot avut şanse. Şi le-a folosit pe toate, fără ezitare. Eu am profitat doar de şansa de-a lăsa în urmă totul. 

„Du-te vino” mi-a strigat atunci când mă pregăteam să-i lipsesc câteva zile. Un „du-te vino” pe care-l ştiam deja şi care devenise obositor de contradictoriu, nicidecum liniştitor şi frumos, cum voia el să creadă. Am ales numai „du-te” şi m-am dus. El continuă să îl folosească, neoficial, pe „vino”. Îl aud şi eu uneori. Uneori îl ignor.

„Cu tine mă simt mai bun!” mi-a dezvăluit după ce stârnise furtunile să se adape din seva intimității noastre, până la ultima lacrimă a nopților în care nădăjduiam că se va întoarce acasă înainte ca orizonturile să se prăbușească în vâltoarea energiilor grave.

„Te vedeam peste tot” mi-a mărturisit între două mângâieri cu iz înțepător și mult prea persistent pentru clipele ce se voiau ascunse în dosul realității. Încerca să umple cu lăcomie tăceri și distanțe pe care nu pariase să le obțină atât de ușor. Credea că strategiile lui bine ticluite mă alungaseră. Dar eu renunțasem deja, din noaptea când se întorsese acasă cu un miros cunoscut, de trecut proaspăt răscolit.

De prea puține ori am cedat clipelor firescul din mine...

De când am plecat şi furtunile nu mai pot lovi nimic din ce-i al nostru, nu-mi mai e teamă de ele. Se arcuiesc în zbor petalele de trandafir. 
Noaptea înghite mărginirile eului. Sunt liberă. Sub tălpi îmi scrâşnesc pietrele mărunte ale cărărilor de munte, urmate de zgomotul prăvălirilor în hău. De prea puţine ori am cedat clipelor firescul din mine. 
Nu ştiu de ce am ales să mă jupoi până la os de tot ce eram de fapt. La cumpăna diagnosticelor absurde, clovnii s-au dus să se culce. 
Când mi-ai sărutat mâna, acolo, pe peronul umbrit de deşertăciunile lumii, ţi-ai pecetluit pe buze cea mai frumoasă parte din mine. Seninul verii de la amiază albise...

Iluzii în picaj

Ca pe-un copil risipitor de fericiri m-ai fi iubit,
Ştiu, mi-ai fi spus să nu fiu supărată pe singurătate,
s-o las să-mi îngâne tristeţile pentru că tu,
de oriunde, ai să mă aperi de trosnetul cerurilor
şi din intemperiile depărtărilor noastre, 
ai să răvăşeşti calendarele, să poţi sfărâma nepotrivirile, 
să poţi anula definitiv rătăcirile. C-ai să scuturi dicţionarele, 
să se răstoarne sensurile şi n-ai să mai consumi 
impulsurile victorioase ale vieţii pe năluci. 
Că ţi s-au zvântat rănile şi aşteptările şi năzuinţele.
Aşa mi-ai fi şoptit, că încrederea e pilonul
făurit din os de înger blând al oricărui drum în doi.
Şi-apoi, că ne vom iubi lacom, mi-ai fi promis,
ca flămânzii care împart ultimul colţ de pâine
şi că tu, prelungirea fiinţei mele în afară,
ai să opreşti zborurile pocite de vânturile
ce şuieră ca un lup hăituit. 

Vacarm final

Ai noștri se tot sting dezordonat,
vacarm al cuielor bătute-n lemne, 
părinţi ce-şi plâng copilul îngropat, 
prăpăd al despărţirilor nedemne.

Genunchii ni se-ndoaie-n Evanghelii 
în care credem greu, cuviincios, 
în umbra lumânării cresc camelii, 
un corb se-azvârle-n zboruri până jos. 

În rest de timp păgân mai derapează 
iubiri captive-n suflete de mim, 
și zbuciumul fatal e la amiază, 
văpăi, orbite, demonul infim.