Îmi aud lacrimile cum se ciocnesc de golul sufletului, atât de liniște este în lipsa ta. Simt sub tălpi răcoarea nopții, impregnată în treptele pe care te aștept. Ai anulat, rând pe rând, toate momentele în care ne-am aparținut. Nimic nu a fost autentic, al nostru. Doar repetiții bolnave. Știu, am avut nesăbuința să fiu atât de mult pentru tine, încât am rămas prea puțin pentru mine.
